Danny Leotescu

Mi-am petrecut începutul de an, gândindu-mă la un lucru: dacă să îmi păstrez blogul sau nu. Între timp, am găsit răspunsul şi trebuie să vă spun că am petrecut ceva timp, din vacanţa noastră dragă, citind diverse bloguri. Nu mă refer la bloguri al persoanelor publice, întrucât nu ştiu în ce masură au ele timp să se ocupe de gestionarea acestora. Majoritatea, din ce ştiu eu, au persoane angajate care se ocupă cu reţelele de socializare. Am citit bloguri ale personelor normale, care lucrează în diverse domenii. Unele au fost interesante, altele, însă, mult prea pătimaşe. Desigur, blogul este ceva personal şi se referă la trăirile şi simţirile utilizatorului, dar toate ar trebui să aibă o limită.

Nu am ştiut cum să încep, cu ce fel de post să încep şi trebuie să mărturisesc că, uitându-mă la ce se întâmplă în marile oraşe, îmi vine greu să mă exprim fără să fac referire la cei din stradă care „luptă” şi pentru mine. Aşadar, subiectul m-a găsit el pe mine. De regulă, primesc multe spam-uri pe blog şi nu le citesc pe toate. De cele mai multe ori, le şterg fără să mă uit. Nu ştiu ce mi-a venit, dar, la un moment dat, am citit multe dintre ele. Mi-a atras atenţia unul, în care autorul îşi petrecea o bună parte din timp comentând o postare de-a mea. Titlul era unul cât se poate de sugestiv: ce penibil. Nu comentez lipsa punctuaţiei, că dacă ar fi să mă iau după asta … În fine, comenta la un post numit Înjurăm în grădina Carpaţilor. Nu am putut să nu remarc de la bun început că nu avea nici nume, iar la adresa de e-mail, era trecută adresa mea de e-mail. Remarcabil, nu? Îi ador pe cei care nu sunt în stare să suţină ceea ce spun.

Dar nu asta contează, în final. A scris foarte mult, cred că în jur de 2 pagini (ceea ce necesită timp) şi nu scria rău. Am avut răbdare să citesc până la capăt (cu efort), dar la sfârşit a trebuit să iau o decizie, şi anume, dacă să postez sau nu comentariul lui. Şi nu am făcut-o. Nu pentru că îmi doresc eu să aud numai lucruri de bine despre mine, ci din cauza limbajului. Nu vulgaritatea lui este lucrul care m-a frapat, ci faptul că nu a putut respecta o limită a bunului simţ. Nu am putut să admit că cineva poate să fie atât de înverşunat împotriva unei opinii. Trebuie să vă mărturisesc faptul că m-am simţit foarte important, pentru că mi s-a acordat atâta timp.

În tot ceea ce facem trebuie să avem nişte limite. De multe ori, ne pierdem simţul realităţii şi reacţionăm sub impulsul momentului. Şi aici trebuie să îmi fac mea culpa. Mi se mai întâmplă şi mie. Toate sunt bune în viaţă, dar cu o anumită limită. Încălcarea acesteia este, până la urmă, ceva uman. Îmi place vorba aceea regulile sunt făcute să fie încălcate. Ha! Ha! Ha! Este o scuză perfectă. Asta nu înseamnă că trebuie să ne bazăm pe vorbele din popor care sunt scuzele perfecte. Însă, ceea ce m-ar interesa este scuza pe care ar găsi-o respectiva persoană pentru limbajul folosit. De ce a simţit nevoia să scrie, folosind limbajul acela de mahala? Să aibă oare legătură cu educaţia primită acasă? Să spună ceva despre mediul în care trăieşte şi despre cei care îl înconjoară?

Limitele, în cele mai multe cazuri, sunt impuse de mediul în care trăim. La şcoală ne sunt impuse anumite limte. În grupul de prieteni nu pot să am anumite apucături care nu corespund majorităţii, pentru că, de cele mai multe ori, grupul te marginalizează şi nimeni nu vrea asta. Şi, ca să concluzionez: limitele sunt date de acceptare. Totul se referă la cât de mult sunt acceptate acţiunile şi comportamentul nostru în societate.

DL

This entry was posted Tuesday, January 24th, 2012 at 6:49 pm and is filed under Bun venit pe blogul meu!. You can leave a response, or trackback from your own site.